am gasit aceasta povestioara pe un blog (nush care) si mi-a placut:X:X:X

sper sa va placa si voua....

Am auzit zgomote la usa si am deschis nerabdatoare. Mama a pasit tiptil cu ea in brate si a plutit spre dormitor cu pasi moi. Totul in jur a inceput sa straluceasca. Camera mea s-a umplut de mirosul somnului ei amestecat cu cel al uimirii mele. Uimire! Asta e cuvantul...asta e sentimentul care s-a amestecat cu frica in inima mea atunci cand mama mi-a soptit: "Ramai tu cu ea! Eu trebuie sa cobor!".Ea a ramas dormind pe perna mea care ii folosea drept pat...eu am ramas langa ea in genunchi pe covor. Mi-era frica sa respir. Mi-era frica sa nu cumva sa se trezeasca. Mi-era frica pentru ca nu stiam ce sa ma fac cu ea...mi-era frica pentru ca degaja caldura, mirosea a laptele varsat pe bluzita minuscula, zambea in somn si respira ca si cum ar fi oftat din cand in cand.Era obosita... cel mai frumos lucru pe care il vazusem vreodata, cel mai frumos si cel mai fragil. Abia ma obisnuisem cu prezenta ei cand a deschis ochii pe neasteptate si s-a incruntat la mine. Intaia oara cand stateam una langa alta... eu cu inima refuzand sa mai bata - ea cu ochii pe jumatate adormiti. S-a intins usor spre mine si a adormit din nou. Mi-am asezat capul pe perna care ii folosea drept pat ... cu convingerea ca nu exista nimic ce nu as face pentru ea. In zilele ce au urmat am invatat ca sunt momente si sentimente pe care niciun cuvant, din nicio limba, nu le poate descrie....